📌 O fărâmă din minunile lumii dacice.
Dincolo de linia ferată, înfipt în malul Dunării, atât de aproape de apă, încât şi astăzi e udat de valurile ei, stă ultimul picior, a cărui construcţie solidă i-a păstrat verticalitatea. Aceste două ziduri uriaşe, masive, au rămas din vestitul pod. Ele rezistă, mute şi reci, timpului, lăsându-se descoperite de lumina zilei, mereu în acelaşi loc ca şi fluviul vecin, ca şi munţii din apropiere. Urmele acestui pod ne amintesc de evenimentele importante din istoria Daciei şi a Imperiului roman.
Construirea podului a începui se pare în primăvara anului 103, după ce Traian îşi tăiase drumul strategic pe malul drept al Dunării, având astfel în stăpânire căile de acces. Data construirii şoselei e consemnată de Tabula Traiană, în apropierea Turnului Severin, pe stâncile din defileul Cazanelor.
Descrierea podului a făcut-o însuşi Apolodor, în însemnările sale, şi medicul împăratului Traian, pe nume Criton. De ele se va servi la începutul secolului II Cassius Dio, senator roman. Din păcate, toate cele trei descrieri sunt azi dispărute. Tot ce a rămas este rezumatul operei lui Cassius Dio, întocmit în secolul al Xl-lea de către călugărul greco-bizantin, Xiphilinus.
Construcția podului este atribuită ostaşilor, aşa cum reiese atât din ștampilele cărămidelor scoase la iveală de săpături, cât şi din cele scoase direct din stâlpii podului din mijlocul albiei, ieşiţi la iveală în anul 1858 în urma scăderii considerabile a debitului apei.
Au fost ridicate 20 de picioare, numite pile. Ele aveau după însemnările lui Cassius Dio o lățime de 18-19 m, o lungime pe direcția apei de 33-34 şi o înălțime de aproximativ 50-60 metri de la fundaţie. La fiecare capăt al podului s-a construit pe mal câte un portal. În total deci, 22 pile peste care se aştern bolţile cu o deschidere de 50 metri.
Fiecare picior avea un fundament de piatră ridicat deasupra nivelului apei ale cărui laturi se întâlneau în unghi ascuțit şi care, despicând apa micșorând puterea valurilor. Portalurile erau construcţii monumentale, supraetajate, decorate cu statui, trofee etc. Ele serveau drept locuinţe gărzilor care închideau şi deschideau trecerea pe pod. Odată terminată, lucrarea avea un aer de monumentalitate pe măsura ingeniozităţii romanilor şi a puternicului lor imperiu.
Informaţiile cu privire la distrugerea podului sunt mai puține şi mai incerte decât acelea privind construcţia lui. Istoricii înclină să creadă că împăratul Adrian, temându-se de o invazie a roxolanilor şi iagizilor metanaşti cu care s-au aliat dacii, a ordonat desfacerea lui.
O slabă mărturie a modului în care ar fi fost distrus podul, pare a fi o bârnă descoperită pe patul fluviului. Stratul de arsură care acoperă podul demonstrează că ar fi distrus prin incendiu. Să fi fost un rezultat al răzbunării dacilor? Sau o măsură de siguranţă a legiunilor lui Aurelian retrase definitiv în anul 271? Nimeni nu a putut încă să descopere.
